Valea Buciumului este amplasată în partea centrală a României, în sud-vestul regiunii istorice a Transilvaniei, în inima Munţilor Apuseni, la o altitudine de 1200 m. Comuna Bucium este formată din şase vechi sate ale minerilor aurari, locuitori vestiţi pentru ospitalitatea lor, tradiţiile şi firea lor deschisă. Cu ocazia sărbătorilor religioase sătenii mai poartă încă costumele lor tradiţionale buciumăneşti, ţesute cu fir de aur. Această zonă bogată în resurse minerale era deja cunoscută în epoca târzie a bronzului pentru producţia sa de aur, argint şi aramă. Pe parcursul epocii fierului, dacii vor amplifica extragerea aurului, minele transilvănene fiind deja exploatate în secolul III Î. Chr.
     În timp ce zona Roşiei Montane (anticul Alburnus Maior) este binecunoscută datorită investigaţiilor arheologice recente, valea Buciumului este practic necercetată, deşi există semnalări ale unor importante descoperiri romane. Exploatările aurifere de suprafaţă şi cele subterane de la Bucium aparţineau teritoriului administrativ al oraşului roman Ampelum (astăzi Zlatna).
     Atât timp cât zona Buciumului poate fi ameninţată de viitoarele proiecte miniere, o cercetare arheologică extinsă a văii este urgentă, în cadrul Programului Bucium. Alte direcţii de cercetare se vor concentra pe domeniile etnografiei şi Istoriei recente
     Programul îşi propune să dezvolte un Muzeu al văii Buciumului, amplasat într-o casă veche tradiţională din comuna Bucium şi să delimiteze o arie protejată, declarată oficial Parc al Patrimoniului Naţional.